Antichristul văzut cu ochii larg deschiși

Antichrist

Regie Lars von Trier(2009)

Asemeni multor filme ale lui von Trier, şi ”Antichrist” poartă pecetea experimentului şi a şcolii nordice de film – Carl Theodor Dreyer, Ingmar Bergman şi Bo Widerberg remarcȃndu-se din start.

Filmografia lui von Trier se ȋmparte ȋn două părţi: prima parte de “cinema absolut”, unde tehnica primează, regăsită ȋn primele filme ca, “Element of crime”, “Europa” şi o a doua parte, unde iese ȋn evidenţă legătura regisorului cu actorii, regăsită ȋn filme ca, “Breaking the Waves”, “Idioten”, ori “ Dancer in the Dark”. Insă “ Antichrist” se situează undeva la mijloc: tehnica este folosită la maximul ei, iar legătura regisorului cu actorii este mult mai puternică, pentru că, de fapt, angoasa regisorului este trăită şi expusă de El şi Ea.

Von Trier realizează un film complex, chiar un film in film( scenele filmate alb-negru şi cele aproape monocrom susţinȃnd singure o naraţiune), ȋn care se amestecă scene de sex foarte realistice, sado-masochiste, durere, disperare, suferinţă cauzate de moartea copilului, dar şi simboluri medievale legate ce paradigma diabolităţii naturii femeii.

Este un film despre păcatul originar şi sentimentul de vinovăţie dus la paroxism, transpus ȋntr-un Eden post-modern, in care natura diabolică a Femeii se ȋmpleteşte cu imagini vizuale dezolante şi auditive răscolitoare.

Antichristul lui Lars von Trier este un film ce trebuie văzut cu ochii larg deschişi şi, cel mai important, fără etichetele “clasice” ce se pun unui film: dramă, horror,film erotic, ori regizor cu o minte bolnavă.

Dancer in the Dark

regisor: Lars von Trier

Drama-musical-ul “Dancer in the Dark” a fost realizat de regisorul danez Lars von Trier, fiind lansat ȋn 17 mai 2000, la festivalul de film de la Cannes, cu Björk(Selma Jezkova), Catherine Deneuve(Kathy) şi David Morse(Bill Houston) ȋn rolurile principale . Multe din premiile cȃştigate sunt la categoriile de “cel mai bun regisor”, “cea mai bună actriţă” şi “cea mai bună coloană sonoră”.

Filmul, alături de “Idioţii”(1988) şi “Breaking the Waves”(1996) face parte din trilogia numită de von Trier, “Trilogia inimii”.

Asemeni multor filme ale lui von Trier, şi ”Dancer in the Dark” poartă pecetea experimentului şi a şcolii nordice de film – Carl Theodor Dreyer, Ingmar Bergman şi Bo Widerberg remarcȃndu-se din start.

Filmografia lui von Trier se ȋmparte ȋn două părţi: prima parte de “cinema absolut”, unde tehnica primează, regăsită ȋn primele filme ca, “Element of crime”, “Europa” şi o a doua parte, unde iese ȋn evidenţă legătura regisorului cu actorii, regăsită ȋn filme ca, “Breaking the Waves”, “Idioten”, ori “ Dancer in the Dark”.

Filmul ȋncepe cu o uvertură instrumentală(muzica: Björk) ce face introducerea ȋn lumea celor ce nu văd. După cȃteva minute de acomodare cu ȋntunericul, apar primele forme ȋnvăluite ȋn lumină palidă: imagini nervoase, filmate din mȋnă, cu un montaj “brut”, ce dă senzaţia – voită- de lipsă de cursivitate.

Selma Jezkova, emigrantă cehă, munceşte pȃnă la epuizare ȋntr-o fabrică americană. A ajuns aici pentru a-şi opera fiul la ochi, fiind dispusă să ucidă cu sȃnge rece şi să se sacrifice pe sine pentru binele fiului ei.

Ȋn “Dancer in the Dark” există două filme. Unul narativ,unde camera devine un martor extern ce surprinde lumea monotonă şi la limita clarităţii vizuale a Salmei. Astfel, filmarea documentară a vieţii Selmei, cu mijloacele specifice curentului experimental “Dogma”( filmare ȋn locaţie şi nu pe platou, lipsa accesoriilor optice şi a filtrelor, filmarea din mȃnă cu treceri bruşte de la un cadru la altul, cu prim-planuri ce invadează intimitatea personajelor) precum şi cromatica imaginilor (filmul apropiindu-se de monocromie, lipsind “vȃrfurile” cromatice) sugerează, aproape de perfecţiune, modul ȋn care Selma vede lumea. Montajul “tăios”, jazzy, “raw”, al lui François Gédigier şi Molly Marlene Stensgård, capătă, astfel, justificarea dramaturgică.

Al doilea film, cel de musical, urmează cu succes linia tragică a lui Bob Fosse din “Cabaret” ori “All That Jazz”, unde momentele muzicale nu fac notă discordantă cu restul filmului, ele fiind ȋn strȃnsă legătură cu scenografia, coregrafia, costumele şi versurile  cȃntecelor. Filmările din diferite unghiuri, filmări “curate” cu camere statice sau care urmăresc

actorii, cadrele largi alternȃnd cu prim-planuri şi planuri medii, contrastează cu partea “nefinisată” a filmului. Astfel, cele şase fragmente de musical, aduc aceea infimă doză de culoare, pe care lumea ternă a Selmei nu o poate oferi filmului.

Ȋn concluzie, Dancer in the Dark este un film de văzut, dar nu de povestit. Lumina, ȋntunericul, muzica nu pot fi povestite; ele trebuiesc trăite.