Tomas Eloy Martinez- Zborul reginei

Din profil, abia atinsă de lumina difuză a dormitorului, femeia este ȋnsăşi noaptea care afară se schimbă necontenit, Doamne-Dumnezeule, cȃte nopţi se pierd ȋntr-o singură noapte, cȃte femei sunt ȋn fiecare femeie! Cu bărbia ridicată, ȋn postura unei regine, ea se desfată văzȃndu-şi imaginea trupului ȋn oglindă. [pg. 15]

Cȃnd ȋncetezi să iubeşti pe cineva, nu-ţi mai place nimic din tot ce face, iar Brenda, care ȋncă mai stȃrnea interesul celorlalţi bărbaţi nu-i mai atingea lui Camargo nici o fibră lăuntrică. Primele simptome ale ȋnstrăinării lui au ȋnceput ȋntr-o dimineaţă, acum doisprezece ani. Gemenele ȋnvăţau pe atunci să meargă, şi noaptea plȃngeau cu rȃndul. Brenda a avut un atac subit de isterie şi i s-au umflat cele două vene care ȋi desenau un V pe frunte. Poate i se mai ȋntȃmplase şi ȋnainte, dar era prima oară cȃnd Camargo o vedea aşa. Brusc n-a ȋnţeles de ce se căsătorise cu ea şi nici ce făceau amȃndoi acolo, ȋmpărţind un pat şi două fiice care nu-I lăsau să doarmă. A doua zi l-au deranjat şi căscatul ei, mirosul de lapte acru al pielii ei, papucii ȋn formă de iepuraş cu care pregătea micul dejun. Brenda era ceva ce survenise ȋn viaţa unei făpturi care nu mai era el. Ȋnsă despărţirea lor era o neplăcere mai mare decȃt aceea de a continua să trăiască la fel ca pȃnă atunci. Și nici n-avea să-l facă mai liber decȃt era.[pg.23]

Camargo ȋnchise uşa şi o ȋmbrăţişă. Reina simţi că trupul uriaş şi de temut peste care cădea trezea ȋn ea o dorinţă pe care nu şi-o ȋnchipuise niciodată. Simţi că toate certitudinile alunecau de la locul lor, şi că el nu mai era Camargo şi nici ea nu mai era ea ȋnsăşi. O ȋmbrăţişare era de ajuns pentru ca două fiinţe să devină pe neaşteptate altele. El i-a luat faţa ȋntre mȃini şi a sărutat-o. Buzele lui erau fierbinţi şi o ȋndepărtau de restul lumii. Limbile se căutară şi se mȃngăiară, şi o maree oarbă ȋi purtă spre ţărmul acela al nimănui unde doreau să se afle. Reina n-a stat să se gȃndească la tot ce era pe cale să cȃştige şi să piardă ȋn clipa aceea. Se lăsă dusă de val, fiindcă el I se păru un copil neajutorat, iar ea simţea dorinţa să-l protejeze. [pg.114]

Tomas Eloy Martinez- Zborul reginei

editura Curtea Veche,  Bucureşti, 2005

Sade- Decameronul francez(II)

Soţul preot, povestire provensală

Între oraşul Menerbe din comitatul d’Avignon şi Apt din Provenţa se află o mică şi singuratică mănăstire de carmeliţi, care se numeşte Saint-Hilaire, aşezată pe crupa unui munte într-un loc unde şi caprelor le vine greu să pască. Acest aşezământ este un fel de cloacă a tuturor comunităţilor de carmeliţi din apropiere, fiecare din ele aruncând aici ceea ce au ele de ocară, aşa că ne putem da seama cu uşurinţă cât de nevinovată este lumea acestei mănăstiri. Beţivani, vânători de femei, sodomiţi, cartofori, din asemenea creaturi este formată nobila alcătuire de schimnici care, în acest ruşinos azil, îşi dăruiesc lui Dumnezeu inimile pe care mulţimea nu le mai vrea. Unul sau două castele apropiate de acest loc şi oraşul Menerbe, care se află doar la o leghe de Saint-Hilaire, aceasta este lumea în care se mişcă aceşti buni creştini care, în ciuda condiţiei şi înfăţişării lor, sunt departe de a găsi deschise toate uşile dimprejur.

De mai multă vreme părintele Gabriel, unul din sfinţii acestui ermitaj, poftea o anumită femeie din Menerbe, al cărei bărbat încornorat ca nimeni altul, purta numele de Rodin. Doamna Rodin era o oacheşă de douăzeci şi opt de ani, avea ochii drăcoşi, formele pline, fiind întrutotul îmbietoare. Cât despre Rodin, el era un om de treabă, care îşi vedea liniştit de ale lui. Vânduse postav, fusese judecător, era, deci ceea ce se înţelege printr-un burghez cumsecade. Nu putea să bage mâna în foc pentru cinstea scumpei lui perechi, era însă destul de înţelept să-şi dea seama că nu poţi îndrepta năravul cuiva decât prefăcându-te că nu-l observi. El studiase ca să ajungă preot, vorbea latineşte ca şi Cicero şi, adeseori, se aşeza la jocul de dame cu părintele Gabriel care, ca orice curtezan dibaci şi prevenitor, ştia că este nevoie să linguşeşti soţul tot timpul atunci când ai poftă de a păcătui cu nevasta-i. Părintele Gabriel era un adevărat model pentru urmaşii lui Noe. Ai fi spus, văzându-l, că întreaga speţă omenească putea să se lase în grija lui, în ceea ce priveşte înmulţirea fiilor ei. Era un zămislitor de copii cum rar s-a mai văzut, cu umeri zdraveni, cu rărunchiul de un cot, avea faţa întunecată şi oacheşă, sprâncene de Jupiter, era înalt de vreo şase picioare, în toată înfăţişarea lui recunoşteai ceea ce-l deosebeşte cu precădere pe un carmelit, despre care, se spune îndeobşte că întruchipează pe cei mai frumoşi bastarzi ai provinciei. Care femeie nu s-ar simţi cu totul tulburată în faţa farmecului unui astfel de bărbat? se întreba nespus de încântată şi doamna Rodin, prea puţin convinsă de sublimele calităţi ale bunului domn pe care părinţii ei îl hărăziseră să-i fie soţ. Domnul Rodin, aşa cum am arătat, se prefăcea a fi bărbatul care nu vede nimic, fără ca prin aceasta să nu fie şi mai gelos. El nu părea, prin ceea ce spune, să lase să se vadă ceea ce simţea, aşa că el rămânea alături de soţie şi în momentele când ar fi trebuit să se găsească altundeva. Cu toate acestea, prilejul aşteptat se apropia. Mult prea încrezătoarea doamnă Rodin îi spusese fără înconjur amantului ei că stă în aşteptarea unui moment care să se potrivească dorinţelor lor, ajunse atât de arzătoare că nu li se mai putea împotrivi multă vreme. În ceea ce-l priveşte, părintele Gabriel îi dăduse de înţeles că este pregătit oricând să o mulţumească. Într-un foarte scurt răstimp, în care Rodin nu se afla în preajma lor, Gabrieî avu grijă să o facă pe încântătoarea sa iubită să vadă acele lucruri de nespus care o hotărăsc pe femeia care stă puţin în cumpănă… mai lipsea acum doar prilejul.

Într-una din zilele când Rodin venise să ia masa la prietenul său din Saint-Hilaire, cu gândul de a-l chema la o partidă de vânătoare, după ce goliseră împreună câteva sticle de vin de Lanerte, Gabriel văzu împrejurarea aceasta ca pe un moment prielnic în a încerca să-şi împlinească dorinţele.

— Oh, pe toţi dracii, domnule judecător, îi spuse părintele prietenului său, stătea în dorinţa mea de a ne vedea astăzi, ne-am nimerit cum nu se poate mai bine, căci mă aşteaptă o treabă foarte însemnată, la care îmi puteţi fi de un folos de nepreţuit.

— Despre ce este vorba, părinte?

— Îl cunoaşteţi pe numitul Renoult din oraşul nostru.

— Renoult pălărierul.

— Întocmai.

— Ei bine?

— Ei bine, acest păcătos îmi datorează o sută de taleri şi adineaurea am aflat că el este în pragul unui faliment, poate că acum când vă vorbesc el să fi plecat din comitat… ar trebui să alerg într-un suflet la el şi nu pot.

— Ce vă împiedică?

— Liturghia, pe toţi dracii, liturghia, căci îmi vine să spun că ar fi mai bine dacă liturghia ar aparţine diavolului şi cei o sută de taleri mie.

— Cum, nu se poate găsi o scutire de îndatorirea aceasta?

— Oh, da, fireşte, scutire ! Suntem doar trei. Dacă nu ţinem în fiecare zi trei liturghii, stareţul, care n-ar fi în stare să ţină una singură, ne-ar pârî până la Roma. Dar ar fi o cale, dragul meu, prin care, dacă ai vrea, ai putea să mă ajuţi, nu atârnă decât de tine.

— Ei, drace, bucuros, ce-ar trebui să fac?

— Când îmi vine rândul, se va găsi acolo doar paraclisierul. Primele două liturghii fiind slujite, călugării noştri nu se vor mai afla prin preajmă, nimeni nu va bănui înşelătoria. Adunarea nu va fi prea numeroasă, vor fi doar vreo câţiva ţărani. Ar mai fi ceva de spus şi despre această doamnă atât de credincioasă care rămâne la castelul din… la o jumătate de leghe de aici, făptură cerească care îşi închipuie că multele-i chinuri îndreaptă nebuniile bărbatului ei, aţi studiat ca să ajungeţi preot, ţin minte că aşa mi-aţi spus.

— Desigur.

— Ei bine, aţi învăţat cum se face liturghia.

— O fac ca şi un arhiepiscop.

— Oh, dragul meu prieten, urmă Gabriel îmbrăţişându-l pe Rodin, pentru Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu hainele mele, aşteptaţi să se facă orele unsprezece, este ora zece acum, aşa că vă rog stăruitor să-mi faceţi liturghia la vremea ei. Paraclisierul nostru este băiat bun, n-o să vă dea de gol niciodată. Celor care n-o să vă recunoască, el le va spune că sunteţi un nou preot, pe ceilalţi, care nu or să-şi dea seama, îi va lăsa în greşeala lor; între timp, eu voi alerga la acest ticălos de Renoult, îl voi ucide dacă nu-mi recapăt banii şi voi fi aici în două ore. Mă veţi aştepta, veţi pune la fript peştele, veţi sparge ouă, veţi trage vin; la întoarcere vom prânzi… da, prietene, şi apoi vom merge la vânătoare, da, la vânătoare unde vom avea noroc de astă dată; se spune că în ultimul timp ar fi fost văzută o fiară cu coarne prin împrejurimi, vreau, vezi bine, ca noi s-o dovedim, chiar de-am avea parte de nesfârşite procese cu stăpânul locului!

— Aveţi gânduri bune, îi răspunse Rodin şi n-aş vrea să precupeţesc nimic din ce e nevoie spre a vă ajuta, dar oare prin aceasta nu fac nici un păcat?

— Nu se poate vorbi de păcat, prietene, ar fi poate dacă ai face un lucru şi acest lucru ar fi rău, dar făcând ceva care n-are nici o influenţă, tot ceea ce veţi spune nu va însemna nimic. Credeţi-mă, mă pricep la cazuistică, nu se poate vorbi aici nici de ceea ce, îndeobşte, numim păcat uşor.

— Dar va trebui să spun cuvintele?

— De ce nu? Aceste cuvinte n-au putere decât în gura noastră, care la rândul ei în noi… vezi, prietene, eu aş putea să spun acele cuvinte despre pântecele soţiei voastre, transformând în zeu templul la care aduceţi ofrandă… Nu, nu, dragul meu, nu atârnă decât de noi ca să avem puterea transsubstanţierii. Se pot rosti de douăzeci de mii de ori cuvinte care să nu făptuiască niciodată nimic. Adeseori, chiar în noi, lucrarea lipseşte cu desăvârşire. Numai prin credinţă se poate face orice. Cu un grăunte de credinţă se mută munţii, aşa după cum ştiţi din cuvintele lui Isus, dar fără credinţă nu se face nimic… De pildă, adesea, în timpul lucrării, eu mă îndes mai degrabă la fetele şi la femeile din rândul adunării decât la acea afurisită bucată de aluat pe care o învârtesc între degete, aşa că nu puteţi crede că eu fac să se întâmple ceva… m-aş face mai degrabă turc decât să cred aceasta. Slujba pe care-o veţi ţine va fi deci aproape tot atât de bună ca şi a mea; aşa că, dragul meu, să nu vă mustre cugetul şi, mai ales, fiţi cu îndrăzneală.

— Doamne-Dumnezeule, ce poftă îngrozitoare de mâncare am, şi acum să stau două ore nemâncat!

— Dar nu vă împiedică nimic să mâncaţi ceva, luaţi, aveţi aici ceea ce vă trebuie.

— Şi ce fac cu liturghia pe care trebuie să o ţin?

— Ei, pe toţi dracii, ce să faceţi, credeţi că Dumnezeu va fi mai pângărit dacă are de-a face cu o burtă plină în locul uneia goale? că hrana este înăuntru sau că este afară, să mă ia dracul dacă nu mi-e totuna. Haideţi, dragul meu, dacă m-aş apuca să spun la Roma de câte ori mănânc înainte de a face liturghia, aş rămâne pe drumuri pentru toată viaţa. Şi, apoi, nu sunteţi preot, nu sunteţi supus legilor noastre, ceea ce o să faceţi nu va fi decât o imagine a liturghiei, nu va fi chiar liturghia; prin urmare, vi se îngăduie orice, atât înainte de ea, cât şi după., aţi putea să vă sărutaţi şi nevasta dacă ar fi aici, nu este vorba decât de a face ceva care să semene cu ceea ce fac eu, nu veţi sărbători, nu veţi împlini jertfa.

— Bine, spuse Rodin, aşa voi face, să stăm liniştiţi.

— S-a făcut, zise Gabriel, luând-o la fugă şi lăsându-şi prietenul bine povăţuit paraclisierului… aveţi încredere în mine, dragul meu, în două ore vom fi iarăşi împreună; şi preotul o şterse foarte bucuros.

Nu e greu să ne închipuim că el ajunse în grabă la doamna judecător, care nu se aştepta să-l vadă, deoarece credea că e soţul ei, aşa că se arătă a fi nelămurită cu această vizită neaşteptată.

— Să ne grăbim, draga mea, îi spuse preotul gâfâind, să ne grăbim, căci nu prea avem timp, un pahar de vin şi să trecem la treabă.

— Şi soţul meu?

— El face liturghia.

— El face liturghia?

— Ei bine, mii de draci, drăguţă, răspunse faţa bisericească, răsturnând-o pe doamna Rodin în patul ei. Da, scumpă făptură, l-am făcut preot pe soţul tău şi în timp ce ticălosul prăznuieşte un mister ceresc să ne grăbim să împlinim unul pământesc …

Preotul era zdravăn, nu putea fi oprit atunci când punea mâna pe o femeie. Susţinerile lui erau destul de convingătoare, el o înduplecă pe doamna Rodin, deoarece nu e nevoie de prea multă osteneală ca să dovedeşti o ştrengăriţă de douăzeci şi opt de ani cu fire provensală, aşa că el îşi reînnoieşte de mai multe ori dovezile.

— Dar, îngerul meu scump, spuse în cele din urmă frumoasa cu totul convinsă, ce repede trece timpul… trebuie să ne despărţim. Dacă plăcerea noastră nu durează mai mult de o liturghie, trebuie că de mult a fost ite missa est.

— Nu, nu, scumpa mea, spuse preotul, dând încă o dovadă doamnei Rodin, haide, sufletul meu, avem tot timpul, încă o dată, draga mea prietenă, încă o dată. Ageamii nu se încălzesc aşa de repede ca noi… Încă o dată, îţi spun, fac prinsoare că încornoratul nu şi-a părăsit încă dumnezeul.

Până la urmă fură nevoiţi să se despartă, nu fără a-şi făgădui că se vor mai întâlni. Puseră la cale noi vicleşuguri şi Gabriel plecă să-l găsească pe Rodin. Acesta îşi făcuse datoria la fel de bine ca şi un episcop.

— Numai quod aures m-a pus puţin în încurcătură, spuse el. Acum aş vrea mai degrabă să mănânc decât să beau. Paraclisierul m-a liniştit. Şi cei o sută de taleri, părinte?

— Îi am, fiul meu! Netrebnicul a vrut să-mi ţină piept, eu am înşfăcat o furcă pe care a simţit-o, pe legea mea, peste toate oasele.

Când termină jocul cei doi prieteni ai noştri pleacă la vânătoare şi la întoarcere Rodin îi povesteşte soţiei sale despre ajutorul pe care i l-a dat lui Gabriel.

— Am slujit liturghia, spunea marele nătăfleţ, prăpădindu-se de râs, da, la naiba, am slujit liturghia ca un adevărat preot, în timp ce prietenul nostru măsura umerii lui Renoult cu o furcă… el se folosea de armele sale, ce să spun, viaţa mea, el îl încornora; ah! draga mea, ce caraghioasă această poveste cu încornoraţi, e de tot hazul… Şi tu, iubita mea, ce-ai făcut în timp ce eu slujeam?

— Ah, prietenul meu, răspunse doamna judecător, se pare că cerul ne-a insuflat, ca să vezi cum lucrurile cereşti ne-au covârşit pe amândoi fără putinţă de tăgadă: în timp ce tu slujeai liturghia, eu spuneam acea frumoasă rugăciune prin care Fecioara îi răspunde lui Gabriel, atunci când acesta o înştiinţează că va rămâne însărcinată cu ajutorul Duhului Sfânt. Cum vezi, prietene, suntem cu siguranţă salvaţi, dacă aşa de înălţătoare lucruri ni se întâmplă deodată la amândoi.

Sade- Decameronul francez

Este loc pentru doi

O foarte frumoasă orăşeancă din strada Saint-Honoré, de vreo douăzeci şi doi de ani, împlinită, durdulie, cu forme dintre cele mai fragede şi mai îmbietoare, desăvârşită, cu toate că oarecum plinuţă şi care pe lângă atâţia nuri era ageră, vioaie, plină de o poftă deosebită pentru plăcerile de la care o opreau obiceiurile fără milă ale traiului cu un soţ, se hotărăşte de la un timp încoace să dea o mână de ajutor bărbatului ei, pe care nu numai că nu-l plăcea că era bătrân şi urât, dar acesta îşi îndeplinea pe cât de rău, pe atât de rar îndatorirea aceea care, dacă ar fi fost puţin mai bine făptuită, ar fi putut să o domolească pe mofturoasa Dolmène, căci aşa se numea frumoasa orăşeancă. Nimic mai bine ticluit decât întâlnirile pe care ea le dădea celor doi amanţi: cu Des Roues, tânăr militar, petrecea între orele patru şi cinci ale serii, iar de la cinci şi jumătate la şapte îi venea rândul lui Dolbreuse, tânăr negustor cu o înfăţişare dintre cele mai plăcute. Era cu neputinţă să găsească alte prilejuri, acestea erau singurele în care doamna Dolmène era liniştită: dimineaţa şi, uneori, seara ea era la prăvălie, iar când se întorcea bărbatul puneau la cale negoţul. Dealtfel, doamna Dolmène îşi deschisese inima unei prietene, spunându-i că ei îi plăceau clipele de plăcere care urmează unele după altele: focurile închipuirii nu se sting în acest fel, susţinea ea, nu este nimic mai plăcut decât să treci de la o plăcere la alta, nu e nevoie să te osteneşti ca să începi din nou. Pentru că doamna Dolmène era o făptură desăvârşită, ea socotea cel mai bine impresiile iubirii. Puţine femei ştiau despre iubire cât ea. Datorită priceperii ei îşi dăduse seama că doi amanţi fac mai mult decât unul, cât priveşte mândria ei, ea se amăgea că unul îl ascunde pe altul, putea să se înşele, putea fi mereu acelaşi cel care venea şi se reîntorcea de mai multe ori pe zi, cât despre plăcere, câtă deosebire! Doamna Dolmène, care se temea numai de sarcină, era convinsă că bărbatul ei nu putea să aibă nesăbuinţa de a-i îngrăşa mijlocul, mai socotise că cu doi amanţi primejdia aceasta era cu mult mai mică, pentru că ea credea, ca bună anatomistă ce era, că sămânţa celor doi s-ar distruge una pe alta.

Într-o bună zi, ordinea întâlnirilor se tulbură şi amanţii noştri, care nu se văzuseră niciodată, vor face cunoştinţă, cum vom vedea, destul de caraghios. Des Roues era cel dintâi, dar a sosit mai târziu şi, parcă şi-ar fi băgat dracul coada, Dolbreuse, care era al doilea, a venit puţin mai devreme.

Cititorul plin de pricepere va vedea îndată că din alăturarea celor două nepotriviri ajungem la o întâlnire, care nu poate fi ocolită: ea s-a şi petrecut. Dar să spunem cum s-a petrecut şi să ne ostenim să avem cât mai multă bunăcuviinţă şi înfrânare faţă de o asemenea povestire destul de necuviincioasă.

Dintr-o toană destul de ciudată — pe care o vedem însă la mai mulţi bărbaţi — tânărul nostru militar, săturat de a fi cel care iubeşte, vru să se simtă şi el ca o iubită. În loc de a fi ţinut drăgăstos în braţele domniţei sale, el vru să o ţină el astfel. Să spunem că ceea ce stă dedesubt se puse deasupra şi că prin această schimbare, aplecată la altarul la care obişnuim să aducem jertfe, era doamna Dolmène, goală ca Venus calipiga. Ea stătea întinsă peste amantul ei şi arăta la intrarea în încăperea unde se prăznuiau misterele ceea ce grecilor le plăcea cu sfinţenie la statuia de care am vorbit, acea parte a trupului destul de frumoasă care, fără a semăna cu lucruri prea îndepărtate, găseşte destui iubiţi la Paris. Aşa se găseau pe când Dolbreuse, obişnuit să intre fără oprelişti, venea cântând şăgalnic şi îi fu dat să vadă priveliştea pe care nici o femeie cinstită, se spune, nu e bine să o arate.

Ceea ce multora le-ar fi făcut mare plăcere, pe Dolbreuse îl făcu să se dea înapoi.

— Ce văd, strigă el… trădătoare-o … asta îmi arăţi tu?

Doamna Dolmène, care se afla în acel moment în starea în care o femeie simte mai mult decât gândeşte, se mulţumi să-l pedepsească pentru obrăznicia lui:

— Ce dracul te-a apucat, spuse ea celui de-al doilea Adonis, continuând să se dăruiască celuilalt, nu te necăji pentru atâta lucru; nu ne mai supăra, amice, intră şi tu în ce ţi-a mai rămas, cum vezi, este loc pentru doi.

Dolbreuse, neputându-se stăpâni să nu râdă de sângele rece al iubitei sale, îşi dădu seama că cel mai înţelept era să-i urmeze sfatul, aşa că nu se lăsă rugat şi se spune că toţi trei au avut de câştigat.

Radu Țuculescu- Povestirile mameibătrȋne

Cȋnd intrase ȋn odaie, Robert tocmai terminase de adunat mierea din ultimii faguri fixaţi ȋn rotativă. Umpluse un ciubăr de douăzecişicinci de litri aflat pe-un scăunel cu trei picioare. Ȋşi ştergea mȋinile cu un ştergar alb, cu gesturi cumpătate. Era un bărbat ȋnalt, cu păr rar şi blond. Un tȋnăr tăcut care, dacă nu se afla lȋngă stupii săi, devenea stȋngaci, timid chiar.

“Am venit să cumpăr miere”, scăpă Margolili vorbele printre buzele-I umede, arătȋnd ca două rȋme groase, vorbe şoptite, cȋntate uşor, rostogolite pufos spre urechile stuparului. Purta o rochie subţire, cu mȋneci scurte, cu nasturi roşii ȋn faţă ce porneau din mijlocul decolteului larg pȋnă jos, ȋntre genunchii rotunzi şi dezgoliţi, o rochie plină de flori care ȋmbia toate albinele să se ȋnfrupte din ea. Mică de statură, corcitura avea ochi negri şi un trup fără cusur de-ţi venea să muşti din el ca dintr-o pȋinişoară scoasă de pe vatra cuptorului. Pe sub rochia subţire, ȋnflorată, Margolili nu purta nimic. Oricine putea să-şi dea seama de asta, era nevoie doar de un vȋrf de atenţie ȋn plus, oricine ȋn afară de Robert ale cărui priviri se limitau doar la chipul arămiu. De fapt, Robert privea mai mult pe lȋngă femeia ce era ȋn stare să aprindă aerul din jurul ei cu un zȋmbet…

“ E miere proaspătă acolo?!” ȋntrebă Margolili, arătȋnd cu degetul spre ciubăr.

“Ȋnainte de a intra tu, tocmai terminasem de stors ultimul fagure”, bȋiguie Robert.

“Oh, se simte! Ce parfum!” exclamă Margolili apropiindu-se, ȋn paşi exaltaţi, de ciubăr.

“ O să-ţi vȋnd din asta proaspătă, dacă doreşti…”

“Trebuie ȋntȋi gustată”, chicoteşte Margolili de pe marginea ciubărului.

Se aplecă puţin ȋn faţă, deasupra oglinzii arămii a mierii. Are culoare pielii ei. Ȋşi zăreşte chipul şi se arată mieros de ȋncȋntată. Vorbele ei devin lipicioase şi dulci. Ȋşi ridică privirile spre stupar.

“Limpede ca o oglindă”, zice şi continuă să se aplece asupra giganticului ochi de miere.

“Voi gusta, ȋnainte de a cumpăra…”

Cu mȋna stȋngă se sprijină de marginea ciubărului. Robert e ȋn faţa ei, la cȋţiva metri distanţă. Ȋl fixează cu ochii ei negri, ȋncinşi…

Cu mȋna dreaptă ȋşi desface primii nasturi roşii ai rochiei ȋnflorate. Sȋnii o zvȋcnesc afară, tremură cȋteva clipe ca ȋnfioraţi de-o boare rece. Cele două sfȋrcuri se alungesc şi arată ca două vȋrfuri de degete. Tari şi cărnoşi totodată. Continuă să se aplece cu aceeaşi lentă mişcare, acum sprijinindu-se cu ambele mȋini. Cele două sfȋrcuri sȋnt la cȋţiva milimetri de oglinda mierii. Ochii negri, ȋncleiaţi de zȋmbete, privesc fix ȋn ochii albaştri ai bărbatului, scăldaţi ȋn uimire şi derută. Cele două sfȋrcuri se scufundă ȋn mierea proaspată. Femeia ȋşi ȋntrerupe scufundarea, ȋnainte ca oglinda lipicioasă să-I atingă globurile sȋnilor. Se-ndreaptă brusc, ȋşi cuprinde sȋnii cu palmele şi rosteşte cu voce de cumpărător, hotărȋt a nu se lăsa ȋnşelat de aspectul mărfii:

“Doar dacă ȋmi place, cumpăr!”

Ȋşi ȋnclină capul, fără a-l scăpa din ochi pe Robert. Ȋn acelaşi timp ȋşi ridică sȋnii. Ȋşi deschide, uşor, gura. Vȋrful limbii, lung, roşu, şerpos, linge ȋn mişcări rotunde sfȋrcurile, adunȋnd profesionist mierea.

“ E bună… chiar foarte bună… Pariez că nu ai gustat din noua recoltă.”

Robert nu-I ȋn stare nici măcar să clatine din cap. Margolili ȋşi mai scufundă o dată cele două sfȋrcuri ȋn miere, acum rapid dar cu aceeaşi exactitate.

“Haide, gustă! E cea mai parfumată miere pe care ai cules-o vreodată…”

Robert e ca şi hipnotizat, se apropie de Margolili, aceasta ȋşi dă seama de distanţa existentă ȋntre capul bărbatului şi sȋnii ei, o distanţă care e ȋn stare să-l facă să renunţe la degustare, e incomod să se aplece atȋt de mult, e pierdere de timp, se duce dracului momentul! Atunci Margolili ȋl apucă de o mȋnă, ȋl trage spre un colţ al ȋncăperii unde se află o ladă. Se urcă sprintenă pe ea, acum sȋnii din care picură miere se află ȋn dreptul gurii bărbatului, iar acesta nu mai poate da ȋnapoi. Ȋn timp ce Robert linge mierea, ţinȋndu-şi ȋncă mȋinile inerte de-a lungul trupului, femeia zȋmbeşte larg, ȋnchide ochii, se lasă pe spate iar mȋinile ei desfac restul de nasturi. Cȋnd rămȋne goală, cocoţată pe ladă, apucă mȋinile lui Robert şi-l obligă să-şi pună palmele pe fesele-I uşor desfăcute. Robert ȋi soarbe trupul centimetru cu centimetru, ȋl linge, ȋl muşcă, ȋşi vȋră limba şi nasul la subsuori, ȋntre fese, sub pȋntec, uimit că totul are gust de miere, totul miroase a fagure, a propolis, a lăptişor de matcă. Unghiile garnisite cu ceară I se ȋnfig ȋn carnea femeii. Cȋnd Robert ȋndrăzneşte, ȋn sfȋrşit, s-o sărute pe buzele ălea cărnoase, arătȋnd ca două rȋme umede, Margolili saltă pe şoldurile sale, ȋşi ȋncolăceşte picioarele ȋn jurul torsului şi-n acelaşi timp ȋncepe să-I descheie cămaşa. Mȋinile ei devin nişte animale agile, alunecoase, adevărtae reptile flămȋnde. Camaşa lui Robert cade şi odată cu ea şi Margolili alunecă, opintindu-se cu dinţii de pielea bărbatului, lăsȋnd urme sȋngerii, excitȋndu-I cele mai adormite sinţuri. Se opreşte ȋn genunchi, cu nasul proptit ȋn buric. Suflă de cȋteva ori fierbinte şi-I ghiceşte mădularul ȋntărit. Cu dinţii ȋii desface nasturii pantalonului apoi, cu o singură mişcare, ȋi dă jos. Scoate un ascuţit sunet de exclamaţie. Ochii negri se măresc de admiraţie dar sȋnt străbătuţi, scurt, şi de-o undă de nelinişte la vederea mădularului aflat ȋntr-o asemenea erecţie ȋncȋt face să vibreze ȋntreaga odaie. Ȋnainte de a-l absorbi cu gura aceea care palpită precum un mic animal marin, şopteşte:

“Un bărbat cu o asemenea vȋnă, nu va uita să se răzbune…”

Robert se goli aproape instantaneu. Apoi se lăsă şi el să cadă…

Se prăbuşi, zdrelindu-şi genunchii, fără a simţi durere. Erecţia nu I se ȋnmuie deloc. Era ca intrat ȋn transă. O putea poseda pe Margolili peste tot, ca şi cum ȋntreg trupul ȋi era plin de găuri umede, fierbinţi, palpitȋnd ca nişte guri flămȋnde. Se rostogoliră prin odaie pȋnă cȋnd, inevitabil, răsturnară scăunelul pe care se afla ciubărul. Mierea se ȋntinse pe toată podeaua, dar ei nici măcar nu tresăriră. Ȋşi continuară coitul, linsul, suptul, muşcatul, zgȋriatul şi trupurile lor se ȋmbibară cu miere şi părul de pe cap era ȋncleiat, nici un locşor nu rămase neuns. Abia după două ore, se ridicară rȋzȋnd şi o porniră aşa goi, de mȋnă pȋnă-n fundul grădinii, să se spele la pȋrȋu şi, bineȋnţeles, ȋi văzură săteni şi tatăl lui Robert şi Aldo, fratele. Numai ei nu vedeau pe nimeni.

A doua zi, Robert anunţă căsătoria. [pp. 30-34]

 

Radu Țuculescu- Povestirile mameibătrȋne

editura Cartea Romȃnească, Bucureşti, 2006

Curzio Malaparte-Pielea

Ȋnsă după eliberare,oamenii au trebuit să lupte pentru a trăi. Este un lucru umilitor, oribil, este o necesitate ruşinoasă să lupţi pentru a trăi. Doar pentru a-ţi salva pielea. Nu mai este lupta ȋmpotriva sclaviei, lupta pentru libertate, pentru demnitatea umană, pentru onoare. Este lupta ȋmpotriva foamei. Este lupta pentru o bucată de pȃine, pentru un pic de caldură, pentru o zdreanţă pe care să o pui pe copii, pentru o mȃnă de paie pe care să te culci. Cȃnd oamenii luptă pentru a trăi, totul, chiar şi o cutie de conservă goală, un muc de ţigară, o coajă de portocală, o bucată de pȃine uscată culeasă de la gunoi, un os, totul are pentru ei o valoare uriaşă,decisivă. Oamenii sunt ȋn stare de orice ticăloşie ca să trăiască, de orice murdărie, de orice hoţie. Pentru un codru de pȃine, oricare dintre noi este gata să-şi vȃndă propria nevastă, fiicele, să-şi vȃndă mama, să-şi vȃndă fraţii şi prietenii, să se vȃndă pe sine altui bărbat. E gata să ȋngenuncheze, să se tȃrȃie pe jos, să lingă cizmele celui care-i dă de mȃncare, să-şi ȋndoaie spinarea sub gȃrbaci, să-şi şteargă zȃmbind obrazul de scuipat- şi are un zȃmbet umil,blȃnd, o privire plină de speranţă flămȃndă,animalică, o speranţă nemaiȋntȃlnită. [pagina 45]

Casa era mică, avea doar trei camere, şi a trebuit să dorm ȋn birou, pe un divan. De-a lungul pereţilor biroului se ȋntindeau rafturi cu manuale de ginecologie, iar pe marginea rafturilor erau aliniate instrumente de obstretică, forcepsuri, cuţite, furculiţe, fierăstraie, daltiţe, trepanatoare, foarfece, linguriţe, cleme de diferite tipuri, vase de sticlă pline cu un lichid gălbui. Ȋn fiecare vas se găsea un fetus uman.

Trăiam de multe zile ȋn mijlocul acelui popor de fetuşi şi groaza mă apăsa. Fetuşii sunt nişte cadavre, dar de un fel monstruos, sunt cadavre care nu s-au născut niciodată şi niciodată n-au murit. Dacă-mi ridicam privirea de pe o carte, ea se ȋntȃlnea cu ochii ȋntredeschişi ai micilor morţi. Uneori, trezindu-mă ȋn inima nopţii, mi se părea că acei fetuşi oribili, unii in picioare, alţii aşezaţi pe fundul vasului, alţii strȃnşi ȋn genunchi, de parcă s-ar fi pregătit pentru o săritură, erau gata să-şi ridice faţa şi mi se părea că-mi zȃmbesc.

Pe noptieră era aşezat un vas, un bol mare ȋn care plutea regele acelui popor- un drăguţ şi ȋngrozitor tricefal, un făt cu trei capete, de sex feminin. Mici, rotunde, de culoarea cerii, cele trei capete mă urmăreau cu ochii, surȃzȃndu-mi cu un zȃmbet trist, un pic greţos, plin de pudoare umilită. Dacă umblam prin cameră, duşumeaua de lemn se ȋndoia uşor şi cele trei capete se clătinau puţin, ȋngrozitor şi graţios. Alţi fetuşi erau mai melancolici, mai absenţi, mai răi.

Unii aveau aerul gȃnditor al ȋnecaţilor, iar dacă se ȋntȃmpla să ating unul dintre boluri pline de o flottaisonbleme et ravie, vedeam cum fătul gȃnditor se scufunda ȋncet. Aveau gura ȋntredeschisă, o gură largă, asemănătoare cu aceea a unei broaşte, urechile scurte,ȋncreţite, nasul transparent, fruntea acoperită de ridurile vechi, ale unei bătrȃneţi ȋncă fără vȃrstă, fără atingerea anilor.

Alţii se distrau sărind coarda cu firul cordonului ombilical, alb şi lung. Alţii stăteau aşezaţi chinciţi, ȋntr-o veghe atentă şi suspicioasă, de parcă ar fi aşteptat ca dintr-un moment ȋn altul să intre ȋn viaţă. Alţii erau suspendaţi ȋn lichidul gălbui ca ȋn aer şi păreau să cadă ȋncet dintr-un cer ȋnalt şi ȋngheţat. Acelaşi cer, mă gȃndeam, care se bolţeşte peste Campidoglio, peste cupola lui San Pietro, cerul Romei. Ce ciudată specie de ȋngeri are Italia, mă gȃndeam, ce ciudată specie de vulturi! Alţii dormeau ȋntinşi, ȋntr-un act de extrem abandon. Alţii rȃdeau, deschizȃndu-şi gura de broască, cu braţele ȋncrucişate pe piept, cu picioarele desfăcute şi cu ochii acoperiţi de pleoape grele de batracian. Alţii ȋşi ȋntindeau urechea mică de fildeş vechi, ascultȃnd misterioase voci ȋndepărtate. Alţii, ȋn cele din urmă, urmăreau cu ochii fiecare gest al meu, alunecarea ȋnceată a stiloului pe pagina albă, plimbarea mea absentă prin cameră, abandonarea somnolentă ȋn faţa căminului aprins. Și toţi aveau aspectul ştiut de oameni nenăscuţi ȋncă, oameni care nu se vor naşte niciodată. Stăteau ȋn faţa uşii ȋnchise a vieţii, aşa cum noi stăm ȋn faţa uşii ȋnchise a morţii.[pagina 319]

Curzio Malaparte- Pielea colecţia Cotidianul 2007

Cartea a fost criticată de Biserica Romano-Catolică şi trecută pe lista de lecturi interzise, „Index Librorum Prohibitorum“.