Arhiva | Proza RSS feed for this section

Mărturia Femeii Bolnave

26 Mai

Mărturia Femeii Bolnave

Fragment din Eva Nimănui

O femeie priveşte ȋn fiecare dimineaţă ȋn oglindă. Ochii adȃnciţi ȋn orbite mă fixează insistent. Clipesc de cȃteva ori sperȃnd că voi scăpa de privirea ei. Dar nu, nu pot. Ceea care priveşte sunt Eu.

Pasta de dinţi ȋmi lasă un gust metalic ȋn gură. Scuip nervoasă şi pornesc duşul. Apa fierbinte imi biciuieste trupul, revenindu-mi treptat in simtiri. Oare dacă aş aluneca aici, ȋn cadă, cȃt aş zăcea moartă pȃnă să mă găsească cineva? El e la servici. Incearcă să scape de mine, mai bine zis de acest trup ȋn descompunere, care se vrea soţia lui, afundȃndu-se ȋn muncă. Trebuiesc să recunosc că doctorii m-au ajutat să mă descompun: m-au tăiat.[mi-au extirpat noduli,tumori, ţesuturi]. Acesta a fost primul pas. Apoi au urmat acele. La ȋnceput doare puţin, amăgitor. Insă, imediat ce corpul ȋncepe să se umple de citostatice, o căldură ȋnăbuşitoare mă inundă, ca şi cum acel ac ar fi conectat la vreo pungă de magmă. După ce pune stăpȃnire pe trup, arzȃndu-mă celulă cu celulă, se ȋndreaptă spre creier, transformȃndu-se ȋntr-o lumină ce ȋmi provoacă spasme oculare.

In război, ţipetele femeilor violate sunt ȋnăbuşite de scrȃşnetul metalic al tancurilor. Războiul meu e mut. Sunt atȃt Femeia violată, cȃt şi violatorul.

-Mi-am ucis Mama! El mă va ucide!… Oare Fiica mea va trăi?

I mă ȋnfăţişez goală, fără artificii cosmetice, cu ochii adȃnciţi ȋn orbite, cu braţele găurite de acele perfuziilor, cu urmele războiului ce se dă ȋn mine. Cavităţile trupului meu amplifică zgomotele luptei. El nu mă mai vrea. Mă priveşte ca pe un produs genetic eşuat. Privirea lui ȋmi spune: tu nu eşti Tu, tu ar trebui să fii moartă. Aşa ar fi mai bine pentru toţi. Dar ȋn realitate ȋncearcă să mă facă să mă simt cȃt mai confortabil. Dormim ȋn camere separate.

Cȃte femei au stat drepte ȋn faţa plutonului de execuţie?

Mă simt goală… Mă tem că golul meu negru să nu iasă la suprafaţă şi să se reverse asemeni unei ceţi dese intoxicȃndu-i pe cei din jur cu lipsa lui ȋn sentimente şi trăiri. Nu mai simt nimic. Trebuie să mă prefac. Să car un sac invizibil cu sentimente ce trebuiesc mulate pe masca asta ce se vrea chip. Să arăt sentimente acolo unde nu sunt. Cine ştie, poate cȃndva, vor mai fi din nou.

Am senzaţia că pereţii băii se micşorează asemeni trupului meu, care, cu fiecare respiraţie şterge pȃnă şi ultimele urme de omenesc rătăcite ȋn mine. Visez că, dacă aş scoate dopul de la cadă, odată cu apa şi mizeria fizică s-ar scurge şi golul ce m-a parazitat. Dar asemeni majorităţii paraziţilor, dacă ȋncerci să-i elimini, gazda moare. Am nevoie de golul acesta tocmai prin faptul că nu are memorie, nu ȋnregistrează minuţios viaţa mea. E liniar, ca atunci cȃnd inima ţi se opreşte, iar pe monitorul cardiac apare o linie. Și acel ţiuit pătrunzător, ce te urmăreşte şi după moarte. In final asta ajungi, o linie obişnuită, banală, un pumn de cenuşă, o amintire care doare.

Ȋn lungile mele băi, simt că deţin controlul asupra mea. Niciodată pȃnă acum nu am observat că apa poate filtra atȃt de bine zgomotele. E ca o deconectare, o scoatere din priză. Astfel, ȋmi pot asculta vaietele acestui trup ce speră din nou, la normalitate. Incă nu a ȋnvăţat că normalitatea e o utopie, că nu o mai poate avea. E doar un impuls electric ce a inervat cȃndva un nerv.

Știai că atunci cȃnd ȋţi ţii respiraţia, bătăile inimii ȋţi răsună ȋn ureche? Apa le amplifică. Mai ales, cȃnd te masturbezi pȃnă la sȃnge, aud zvȃcnirile euforice, ȋnecate ȋn durere, ale vaginului meu. El, bărbatul, niciodată nu a reuşit să-mi ofere această plăcere dureroasă. Sunt atȃt de liniştitoare… asemeni unei brize uşoare de septembrie rătăcită prin frunzele uscate ale stejarilor. La ȋnceput violentă, stridentă, dar treptat pierzȃndu-şi din intensitate, ȋncȃt, ȋn final, uiţi de ea.

De multe ori Mama mi-a reproşat că nu o iubesc, că o urăsc, că nu sunt afectuoasă cu ea. Crede că dacă ȋmi plȃnge de milă şi mă compătimeşte ȋn fiecare zi ȋşi va putea repara greşeala. De fapt, nu o face pentru mine, ci pentru ea. Se minte atȃt de bine pe ea ȋnsuşi ȋncȃt crede că dacă asistă la supliciul meu ȋi vor fi iertate cuvintele. De cine, nu ştiu.

Eu de mult timp am uitat să iert.

Cȃnd se termină, se termină. Un somn etern, veşnic.

4 Iul

Ȋn ȋndepărtata şi ȋntunecata Transilvanie, ȋn măreţii Carpaţi Nordici, sălaş al vȃnturilor fără de sfȃrşit şi a zăpezilor fără de ȋnceput, trăia marele Dracula, cufundat zi şi noapte ȋntr-o meditaţie existenţială.
-Știu cȃt de reală e moartea. O văd ȋn fiecare zi.
Ioana: Cred că o cunosc mai bine decȃt tine. Doar sunt moartă!
-Nu cred. Tu ai murit şi moartă rămȃi. Eşti moartă definitiv. Pe cȃnd eu…
Ioana: Pe cȃnd tu nu ştii cum e să mori, să treci ȋn cealaltă lume, să simţi cum ţi se scurge pȃnă şi ultimul strop de viaţă din trup şi să vezi ȋn faţa ochiilor o lumină albă, caldă, prin care parcă pluteşti. Tu ştii doar cum mor lent sub muşcătura ta. Nici măcăr asta nu iţi aparţine, pentru că-i de fapt suferinţa mea, lupta mea cu moartea, cu viaţa, cu timpul…
-Taci!
Ioana: Nu vreau! Dacă tot m-ai distrus, măcar să stau cu tine să-ţi amintesc ȋn fiecare clipă! Am şi eu dreptul să te distrug. Atȃt cam cȃt poate un spirit, dar merită ȋncercat, nu crezi?
-Nu e real. Nu e real, e doar o ȋnchipuire!
Ioana: Aici, dragule, te inşeli! Sunt de dincolo de mormȃnt!
-Nu e real. Nu se poate, mi se pare! Trebuie să-mi revin! Nu se poate să mi se ȋntȃmple tocmai mie asta. Să păţesc asta acum, după patru mii de ani de viaţă, după două războaie mondiale, ciume, după Evul Mediu, cȃnd eram vȃnat de umflaţii aia ȋmbrăcaţi ȋn rochii care-şi spuneau preoţi. Aşa ȋmi trebuie dacă mi-am făcut cont pe Facebook, şi ȋmi agăţ victimele online.
-A avut dreptate Vlad, cȃnd mi-a spus să nu mă abat de la tradiţie. Știa el ce spune…
Ildiko: Draculaaa! Dragule! M-am ȋntors!
-O, nu… iarăşi? Alta?
Ildiko: Cum adică alta? Mă ȋnşeli? Dacă nu aş fi moartă, ţi-aş trage o palmă să mă ţii minte o viaţă ȋntreagă!
Ioana: Suntem mai multe. Văd că a ȋnceput să ȋmbătrȃnească. Aude voci, crede că vorbeşte cu morţii. Mai rău chiar, ȋi contrazice!
Ileana: Mă băiete, revino-ţi! Eşti marele Dracula, ce naiba?! Cȃnd m-ai muşcat, erai o minunăţie de om, mă rog, de vampir. Ce mai zic eu acum, aici, pe lumea cealaltă, cȃnd mă v-a ȋntreba careva cine m-a ucis? Dracula, care aude voci? Mă faci de ruşine, fiule!
Vlad Țepes: Ți-am pregătit o surpriză. Hai că ţi-o zis: dacă nu iţi revii, te trag ȋn ţeapă! Ai ȋnţeles? Faci neamul de ruşine! Păi se poate aşa ceva? Crezi că dacă eşti Dracula, şi un nenorocit de englez a aruncat nişte vorbe despre tine pe o bucată de hȃrtie, acum iţi permiţi de toate?
Bram Stoker: Trebuie să-ţi revii… am investit toată viaţa mea ȋn tine, ȋn legenda lui Dracula. Și tu ce faci? Dai cu piciorul la tot! Mă distrugi. Nici mort nu pot să am linişte şi să mă bucur de creaţia mea.
Ascultă-mă, Contesa Bathory cică are un doctor bun, unul van Helsing, care ţine zilele astea la ea la castel, o ȋntȃlnire a medicilor. Du-te, vorbeşte cu el, poate te ajută.
Vocile, ȋn cor: Du-te! Du-te! Noi te vom aştepta aici, ȋn castel!
La sfatul vocilor, Dracula, de cu noapte porneşte spre Csejte. Dat fiind faptul că este anul 2009, Anno Domini, iar trenurile nu ȋntȃrzie, acesta a ajuns ca vȃntul de iute.
La castel, mare banchet: băutură, mȃncare, victime tinere, prieteni vechi.
După trei zile şi trei nopţi de veselie, a venit şi vremea lucrurilor serioase.
Van Helsing: Stimaţi invitaţi, ne-am adunat astăzi aici, pentru a vă ȋmpărtăşi ultimele descoperiri ȋn psihanaliza vampirică. După ultimele cercetări, am descoperit că vampirii, adică dumneavoastră, puteţi suferi de halucinaţii, auzi voci, depresii, tendinţe sinucigaşe.
De aceea am decis să formez un grup, ȋn care să discutăm problemele pe care le ȋntȃmpinaţi. Fiţi făr’ de grijă, tot ce discutăm va rămȋne ȋntre aceşti pereţi şi nu va ajunge la urechiile presei.
O invit pe Contesa Bathory, să vă adreseze cȃteva cuvinte.
Bathory: Vă mulţumesc că aţi răspuns rugăminţii mele de a ne ȋntȃlni aici, ca ȋmpreună, să ne rezolvăm problemele. Observ că ne onorează cu prezenţa şi Contele Dracula, de aceea ȋl invit să ne ȋmpărtăşească ceea ce nu-i dă pace.
Dracula: Vă mulţumesc… ăăă… Nu ştiu cum să ȋncep…
Van Helsing: Cum te numeşti?
Dracula: Mă numesc Dracula. Contele Dracula.
Vampirii(ȋn cor): Bună, Dracula.
Dracula: Am o parte ȋntunecată. Creşte asemeni unei furtuni.
Nu mă pot lupta cu ea. Nu vreau.
Asta e tot ce am. Tot ce mă ţine ȋn viaţă, ce mă ghidează.
Sau asta e doar o minciună pe care mi-o spun.
Sunt momente ȋn care mă simt legat de altceva.
E ca şi cum masca ar aluneca..
Și lucrurile…
Oamenii…
Tot ce conta ȋnainte nu mai are ȋmportanţă… mă sperie…
[Aplauze]

Text expus ȋn cadrul expoziţiei “Dracula the Clown”

de Angoasă Primordială

Deschizi ochii…?

27 Apr

Deschizi ochii…?
Fragment din Eva nimănui

El îi pune eşarfa galbenă în dreptul gurii.Vrea?! Se simte legată de el. O linişteşte.Va fi bine. Închide ochii. Fibrele eşarfei se agaţă de cutele buzelor uscate, iritând-o. Îi vine să ucidă. “Scapă de el”, îi şopteşte. Braţele lui bine-făcute îi aşează capul.
Deschizi ochii. Valurile se lovesc de zid. Se caută. Nu îşi găseşte corpul. Pulsul îi creşte. Se înspăimântă. “Unde sunt? De ce nu mă găsesc? Ce se întâmplă cu mine? mă dor ochii!” Sunt frânturile de întrebări ce reverberează cavitatea craniană cufundată în amurgul după-amiezii.
Deschizi ochii. El stă gol, lângă ea. O priveşte. Vederea sânilor ei îi întăreşte sexul. I se face greaţă. Îşi spune că dacă nu ar fi eşarfa, ar voma ouălele fierte potrivit, cum îi plac lui; ea le preferă tari. Tari, cu un pic de sare şi pâine de secară. Trebuie să scape. Începe să conştientizeze poziţia mâinilor ei. Sunt reci. Reci şi uscate. Amorţeala îi provoacă frisoane. Mâinile îi sunt legate.
Deschizi ochii. El stă în picioare, la marginea patului, cu sexul întărit. Urmele mâinilor lui umede nasc repulsie. Vrea să ardă locurile pe care le-a atins.
Cand va muri îşi va cumpăra un magazin de antichităţi. Se înserează. Măcar chipul nu îl va mai vedea. Masca aia lipsită de istorie… Ţintuită cu ochii-n tavan, îl va simţi timid, ritmic, provocându-i o durere uscată. Va începe să gâfâie. Vena de la tâmplă începe să-i pulseze mai tare, cu cât pătrunde mai adânc. Se opune. Îl respinge. Asta îl întărâtă mai tare. Fiecare pătrundere generează o undă de şoc, ce-i zguduie intestinele. E ca atunci când era însărcinată şi reflexul de vomă apărea în preajma mâncării gătite de el.
-Nu pune oregano! Îmi face rău.
-Nu pun, dragă. Pun un pic de busuioc , ajută la digestie.
Criza mea de nervi, urmată de zbaterile stomacale, îl încântă. Aşa poate avea grijă de mine. Îi place. Îi port progenitura. Poate aşa îmi va da pace. Îmi va lăsa rănile nepansate, să se vindece de la sine?
Deschizi ochii. Acum nu mai e acel animal tâmp, docil şi servil. Nu mai găteşte. Nu mai zâmbeşte blând atunci când las şerveţele demachiante aruncate pe lângă coş, în baie.
Deschizi ochii. Acum îşi satisface necesităţile fiziologice. Vrea să posede, să deţină. Legăturile de la capul patului îi creează senzaţia de putere, îi excită orgoliul ţinut în frâu de lanţurile existenţialiste ale femeii pe care nu o înţelege.
Deschizi ochii. Acum e în putere. Simte că poate distruge tot ce atinge. Pătrunde mai adânc. Răscoleşte trecutul. Răscoleşte-n viscerele ascunse de soare.
Sămânţa e caustică. Fierbinte şi caustică. În locul acesta nu va mai creşte nimic. “Pustii-voi pământul vostru aşa încât să se mire de el vrăjmaşii voştri care se vor aşeza pe el.”[1].
- În ziua nunţii mele îmi port în pântece copilul mort.
- Nicio femeie de aici nu a pierdut vreo sarcină, îmi şopteşte sora decedată.
“Raiul de deasupra noastră e un val de umbre.
Şapte trepte spre paradis, cu care ne umplem pieptul.
Primăvara creşte în noi când lacrimile noastre se topesc
Chiar şi deşertul înfloreşte într-o viziune a paradisului.”[2].
Plâng.
Plângi.
Plângem.
Deschizi ochii. Linia morţii se suprapune pe linia iubirii. Îţi înfigi unghiile sidefii într-un trup cadaveric. Rupi bucăţi infinite de carne, care o dată ce încep să şiroiască, cu sânge translucid, dau naştere la cohorte de chipuri ale necunoscuţilor întâlniţi la metrou, la semafor, adunaţi în capul tău şi pe care i-ai ignorat cu speranţa că vei reuşi să uiţi oraşul.
Odette a devenit odioasă. Pe Champ-Elysee se defilează. Zgomotele mulţimii alcătuiesc o simfonie de voci ce reverberează în asfalt şi-n cer.
Deschizi ochi
i. Necunoscutul din vagonul 2 al metroului, ce merge spre Nord, te sărută. Îl laşi. Îl studiezi. Mărul lui Adam îţi sare în ochi. Încă e întreg. Nu a muşcat nimeni.
Deschizi ochii. Cafeaua neagră amară baută dimineaţă îţi stârneşte discomfort intestinal. Un măr ar rezolva problema. Muşti.
Deschizi ochii. Necunoscuta blondă te priveşte insistent. Albastrul ochilor ei te învăluie, înnecându-te. O iubeşti. Nu ştii de ce, dar o iubeşti. Vrei să-i mângâi uşor formele acoperite de acel praf alb a cărui provenienţă nu o cunoşti, să îmbrăţişezi umbra corpului ei aruncată sub fereastra larg deschisă de la mansardă, prin care câteva ramuri de magnolie îşi întind copiii larvaloizi.
Necunoscuta blondă îţi şopteşte nimicuri la ureche. Te laşi… Închizi ochii. Căldura corpului ei te aduce până la limita nebuniei.
Deschizi ochii. Ai fost hrănită artificial cu postprocesări electronice şi fluxuri informatice filtrate de firewall-uri născute din refulările celor castraţi digital, celor cărora o adunătură de LED-uri, fire, siliciu şi plastic le oferă mai multă căldură şi afecţiune decât un sistem complex de muşchi, oase şi viscere mocirloase ce nu necesită energie electrică, scanări regulate şi protejare la apă.
Deschizi ochii. El …încheiere sau…?
-”Uită-te la mine,când vorbesc cu tine! Fir-ai să fii tu de târfă”. Obrazul stâng încă te mai ustură.
“Iartă-mă iubito, nu am vrut! Sunt nervos, am avut o zi grea la servici.” Priveşte-l! Priveşte-l cu ură! Înfige-ţi ochii în beregata lui de animal. Înneacă-l cu lacrimi fierbinţi. Uită-l în imensitatea deşertului Gobi, legat cu fire de argint de impulsurile electrice ale trecutului.

Deschide ochii! Ochii! Ochii! Ochii! …

[1]- Leviticul cap.26, verset 32

[2]-Cantec bosniac

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.