Mărturia Femeii Bolnave
Fragment din Eva Nimănui
O femeie priveşte ȋn fiecare dimineaţă ȋn oglindă. Ochii adȃnciţi ȋn orbite mă fixează insistent. Clipesc de cȃteva ori sperȃnd că voi scăpa de privirea ei. Dar nu, nu pot. Ceea care priveşte sunt Eu.
Pasta de dinţi ȋmi lasă un gust metalic ȋn gură. Scuip nervoasă şi pornesc duşul. Apa fierbinte imi biciuieste trupul, revenindu-mi treptat in simtiri. Oare dacă aş aluneca aici, ȋn cadă, cȃt aş zăcea moartă pȃnă să mă găsească cineva? El e la servici. Incearcă să scape de mine, mai bine zis de acest trup ȋn descompunere, care se vrea soţia lui, afundȃndu-se ȋn muncă. Trebuiesc să recunosc că doctorii m-au ajutat să mă descompun: m-au tăiat.[mi-au extirpat noduli,tumori, ţesuturi]. Acesta a fost primul pas. Apoi au urmat acele. La ȋnceput doare puţin, amăgitor. Insă, imediat ce corpul ȋncepe să se umple de citostatice, o căldură ȋnăbuşitoare mă inundă, ca şi cum acel ac ar fi conectat la vreo pungă de magmă. După ce pune stăpȃnire pe trup, arzȃndu-mă celulă cu celulă, se ȋndreaptă spre creier, transformȃndu-se ȋntr-o lumină ce ȋmi provoacă spasme oculare.
In război, ţipetele femeilor violate sunt ȋnăbuşite de scrȃşnetul metalic al tancurilor. Războiul meu e mut. Sunt atȃt Femeia violată, cȃt şi violatorul.
-Mi-am ucis Mama! El mă va ucide!… Oare Fiica mea va trăi?
I mă ȋnfăţişez goală, fără artificii cosmetice, cu ochii adȃnciţi ȋn orbite, cu braţele găurite de acele perfuziilor, cu urmele războiului ce se dă ȋn mine. Cavităţile trupului meu amplifică zgomotele luptei. El nu mă mai vrea. Mă priveşte ca pe un produs genetic eşuat. Privirea lui ȋmi spune: tu nu eşti Tu, tu ar trebui să fii moartă. Aşa ar fi mai bine pentru toţi. Dar ȋn realitate ȋncearcă să mă facă să mă simt cȃt mai confortabil. Dormim ȋn camere separate.
Cȃte femei au stat drepte ȋn faţa plutonului de execuţie?
Mă simt goală… Mă tem că golul meu negru să nu iasă la suprafaţă şi să se reverse asemeni unei ceţi dese intoxicȃndu-i pe cei din jur cu lipsa lui ȋn sentimente şi trăiri. Nu mai simt nimic. Trebuie să mă prefac. Să car un sac invizibil cu sentimente ce trebuiesc mulate pe masca asta ce se vrea chip. Să arăt sentimente acolo unde nu sunt. Cine ştie, poate cȃndva, vor mai fi din nou.
Am senzaţia că pereţii băii se micşorează asemeni trupului meu, care, cu fiecare respiraţie şterge pȃnă şi ultimele urme de omenesc rătăcite ȋn mine. Visez că, dacă aş scoate dopul de la cadă, odată cu apa şi mizeria fizică s-ar scurge şi golul ce m-a parazitat. Dar asemeni majorităţii paraziţilor, dacă ȋncerci să-i elimini, gazda moare. Am nevoie de golul acesta tocmai prin faptul că nu are memorie, nu ȋnregistrează minuţios viaţa mea. E liniar, ca atunci cȃnd inima ţi se opreşte, iar pe monitorul cardiac apare o linie. Și acel ţiuit pătrunzător, ce te urmăreşte şi după moarte. In final asta ajungi, o linie obişnuită, banală, un pumn de cenuşă, o amintire care doare.
Ȋn lungile mele băi, simt că deţin controlul asupra mea. Niciodată pȃnă acum nu am observat că apa poate filtra atȃt de bine zgomotele. E ca o deconectare, o scoatere din priză. Astfel, ȋmi pot asculta vaietele acestui trup ce speră din nou, la normalitate. Incă nu a ȋnvăţat că normalitatea e o utopie, că nu o mai poate avea. E doar un impuls electric ce a inervat cȃndva un nerv.
Știai că atunci cȃnd ȋţi ţii respiraţia, bătăile inimii ȋţi răsună ȋn ureche? Apa le amplifică. Mai ales, cȃnd te masturbezi pȃnă la sȃnge, aud zvȃcnirile euforice, ȋnecate ȋn durere, ale vaginului meu. El, bărbatul, niciodată nu a reuşit să-mi ofere această plăcere dureroasă. Sunt atȃt de liniştitoare… asemeni unei brize uşoare de septembrie rătăcită prin frunzele uscate ale stejarilor. La ȋnceput violentă, stridentă, dar treptat pierzȃndu-şi din intensitate, ȋncȃt, ȋn final, uiţi de ea.
De multe ori Mama mi-a reproşat că nu o iubesc, că o urăsc, că nu sunt afectuoasă cu ea. Crede că dacă ȋmi plȃnge de milă şi mă compătimeşte ȋn fiecare zi ȋşi va putea repara greşeala. De fapt, nu o face pentru mine, ci pentru ea. Se minte atȃt de bine pe ea ȋnsuşi ȋncȃt crede că dacă asistă la supliciul meu ȋi vor fi iertate cuvintele. De cine, nu ştiu.
Eu de mult timp am uitat să iert.
