Ȋn ȋndepărtata şi ȋntunecata Transilvanie, ȋn măreţii Carpaţi Nordici, sălaş al vȃnturilor fără de sfȃrşit şi a zăpezilor fără de ȋnceput, trăia marele Dracula, cufundat zi şi noapte ȋntr-o meditaţie existenţială.
-Știu cȃt de reală e moartea. O văd ȋn fiecare zi.
Ioana: Cred că o cunosc mai bine decȃt tine. Doar sunt moartă!
-Nu cred. Tu ai murit şi moartă rămȃi. Eşti moartă definitiv. Pe cȃnd eu…
Ioana: Pe cȃnd tu nu ştii cum e să mori, să treci ȋn cealaltă lume, să simţi cum ţi se scurge pȃnă şi ultimul strop de viaţă din trup şi să vezi ȋn faţa ochiilor o lumină albă, caldă, prin care parcă pluteşti. Tu ştii doar cum mor lent sub muşcătura ta. Nici măcăr asta nu iţi aparţine, pentru că-i de fapt suferinţa mea, lupta mea cu moartea, cu viaţa, cu timpul…
-Taci!
Ioana: Nu vreau! Dacă tot m-ai distrus, măcar să stau cu tine să-ţi amintesc ȋn fiecare clipă! Am şi eu dreptul să te distrug. Atȃt cam cȃt poate un spirit, dar merită ȋncercat, nu crezi?
-Nu e real. Nu e real, e doar o ȋnchipuire!
Ioana: Aici, dragule, te inşeli! Sunt de dincolo de mormȃnt!
-Nu e real. Nu se poate, mi se pare! Trebuie să-mi revin! Nu se poate să mi se ȋntȃmple tocmai mie asta. Să păţesc asta acum, după patru mii de ani de viaţă, după două războaie mondiale, ciume, după Evul Mediu, cȃnd eram vȃnat de umflaţii aia ȋmbrăcaţi ȋn rochii care-şi spuneau preoţi. Aşa ȋmi trebuie dacă mi-am făcut cont pe Facebook, şi ȋmi agăţ victimele online.
-A avut dreptate Vlad, cȃnd mi-a spus să nu mă abat de la tradiţie. Știa el ce spune…
Ildiko: Draculaaa! Dragule! M-am ȋntors!
-O, nu… iarăşi? Alta?
Ildiko: Cum adică alta? Mă ȋnşeli? Dacă nu aş fi moartă, ţi-aş trage o palmă să mă ţii minte o viaţă ȋntreagă!
Ioana: Suntem mai multe. Văd că a ȋnceput să ȋmbătrȃnească. Aude voci, crede că vorbeşte cu morţii. Mai rău chiar, ȋi contrazice!
Ileana: Mă băiete, revino-ţi! Eşti marele Dracula, ce naiba?! Cȃnd m-ai muşcat, erai o minunăţie de om, mă rog, de vampir. Ce mai zic eu acum, aici, pe lumea cealaltă, cȃnd mă v-a ȋntreba careva cine m-a ucis? Dracula, care aude voci? Mă faci de ruşine, fiule!
Vlad Țepes: Ți-am pregătit o surpriză. Hai că ţi-o zis: dacă nu iţi revii, te trag ȋn ţeapă! Ai ȋnţeles? Faci neamul de ruşine! Păi se poate aşa ceva? Crezi că dacă eşti Dracula, şi un nenorocit de englez a aruncat nişte vorbe despre tine pe o bucată de hȃrtie, acum iţi permiţi de toate?
Bram Stoker: Trebuie să-ţi revii… am investit toată viaţa mea ȋn tine, ȋn legenda lui Dracula. Și tu ce faci? Dai cu piciorul la tot! Mă distrugi. Nici mort nu pot să am linişte şi să mă bucur de creaţia mea.
Ascultă-mă, Contesa Bathory cică are un doctor bun, unul van Helsing, care ţine zilele astea la ea la castel, o ȋntȃlnire a medicilor. Du-te, vorbeşte cu el, poate te ajută.
Vocile, ȋn cor: Du-te! Du-te! Noi te vom aştepta aici, ȋn castel!
La sfatul vocilor, Dracula, de cu noapte porneşte spre Csejte. Dat fiind faptul că este anul 2009, Anno Domini, iar trenurile nu ȋntȃrzie, acesta a ajuns ca vȃntul de iute.
La castel, mare banchet: băutură, mȃncare, victime tinere, prieteni vechi.
După trei zile şi trei nopţi de veselie, a venit şi vremea lucrurilor serioase.
Van Helsing: Stimaţi invitaţi, ne-am adunat astăzi aici, pentru a vă ȋmpărtăşi ultimele descoperiri ȋn psihanaliza vampirică. După ultimele cercetări, am descoperit că vampirii, adică dumneavoastră, puteţi suferi de halucinaţii, auzi voci, depresii, tendinţe sinucigaşe.
De aceea am decis să formez un grup, ȋn care să discutăm problemele pe care le ȋntȃmpinaţi. Fiţi făr’ de grijă, tot ce discutăm va rămȋne ȋntre aceşti pereţi şi nu va ajunge la urechiile presei.
O invit pe Contesa Bathory, să vă adreseze cȃteva cuvinte.
Bathory: Vă mulţumesc că aţi răspuns rugăminţii mele de a ne ȋntȃlni aici, ca ȋmpreună, să ne rezolvăm problemele. Observ că ne onorează cu prezenţa şi Contele Dracula, de aceea ȋl invit să ne ȋmpărtăşească ceea ce nu-i dă pace.
Dracula: Vă mulţumesc… ăăă… Nu ştiu cum să ȋncep…
Van Helsing: Cum te numeşti?
Dracula: Mă numesc Dracula. Contele Dracula.
Vampirii(ȋn cor): Bună, Dracula.
Dracula: Am o parte ȋntunecată. Creşte asemeni unei furtuni.
Nu mă pot lupta cu ea. Nu vreau.
Asta e tot ce am. Tot ce mă ţine ȋn viaţă, ce mă ghidează.
Sau asta e doar o minciună pe care mi-o spun.
Sunt momente ȋn care mă simt legat de altceva.
E ca şi cum masca ar aluneca..
Și lucrurile…
Oamenii…
Tot ce conta ȋnainte nu mai are ȋmportanţă… mă sperie…
[Aplauze]
Text expus ȋn cadrul expoziţiei “Dracula the Clown”
de Angoasă Primordială
Angoasa primordiala 